până acum...

Picuri reci de ploaie. Nori de plumb. Vânt ce risipeşte vara...
Dar în mine nu mai plouă. O umbrelă albastră mă adăposteşte de-un bulgăre de soare topit...
Acum un miez de lână caldă îmi inundă camera, iar tu, şi ei, şi voi, vă reflectaţi în balta senină şi surîdeţi. Iar eu vă văd prieteni
... şi a venit iulie !
... şi va veni şi vara...

părul... PĂRUL !

Coroană ce-ţi îmbogăţeşte capul... fire de păr mângâindu-ţi spatele şi umerii, într-un surâs al soarelui ce-şi împleteşte razele cu... STOP!

Ceea ce voiam să zic este că am un fel de cult al părului. Ceva de genul... "arată-mi ce păr ai ca să-ţi spun cine eşti". Plus că la asta se mai adaugă şi felul în care-l îngrijeşti, în care e prins, alea alea - chestii ce mă fac să te judec aspru, la sânge. Hai să nu hiperbolez, dar sunt pe-aproape.

Părul e un prilej de metamorfoză. Nu pot să zic că de mâine sunt Super Man/Girl dacă n-am părul curat, tăiat, niu heir staiăl. Nu se poate. Prima oară schimbarea vine din suflet, dar sufletul şi podoaba capilară sunt aproape complementare (da, iar hiperbolez: obsesie !). Nu vă mai împărtăşesc criteriile selecte şi preferinţele-mi fine privind subiectul, că vă plictisesc, şi şi-aşa părul meu nu se supune nici unei legi a fizicii, logicii sau bunei cuviinţe. Nici măcar legilor mele.

Aşa...
şi cum ziceam: m-am tuns. Serios. De mulţi ani nu l-am mai avut aşa de scurt. Mai greu e să mă obişnuiesc cu el... ştii tu, când îţi vezi faţa în oglindă... te strâmbi... închizi un ochi... apoi pe celălalt... te mai uiţi o dată să te asiguri că ai văzut bine

- Deci...
dacă mâine nu-ţi răspund la telefon, sau vorbesc prea frumos sau respectuos cu tine, zâmbesc prea des sau din contră, mă încrunt... ştii care e motivul ! ...the precious hair

Vroiam să mai zic ceva foarte important, da' tocmai îmi prindeam părul în coadă şi am uitat .

dilema

well.
ma intreb cand voi cunoaste oameni care sa nu-si cosmetizeze chipul si mesajele, ca sa para draguti si ca le-ar pasa de tine.
adica...
oameni care sa fie ei insisi. naturali.

adică d'ăia cărora să le pese de tine.. d'ăia care întreabă 'ce faci' chiar şi fugitiv, pentru că le pasă. nu te ignoră că n-au chef să pună cât mai multe epitete şi grafice şi steluţe.
oameni de aceia care te copleşesc prin iubirea lor, nu prin forma trendy şi admirabilă în care încearcă să o transfigureze şi cosmetizeze.

RIP Michael Jackson

Pe Michael îl 'ştiam' de mică. Oricine îl ştia. Era universal.

De ce ? Pentru ca a fost uimitor. Cel mai bun, poate.
Şi... ieri îi ascultam o melodie. Ştiam că urmau concertele lui, şi mă uimeam că "wow. omul ăsta e incredibil. de atâţia ani... nu a renunţat".
Mai auzisem la radio că avea cancer de piele. Unii îl făceau monstru că s-a "transformat" din negru în alb. A avut motivele lui... Şi a fost unic. Şi a făcut asta cu riscul de a-şi scurta viaţa, de a-şi zădărnici sănătatea. Dar a făcut spectacol.
A fost rege.
Rege într-o lume haină, a pop-ului, într-o industrie brutală şi agresivă a muzicii.
Intr-o lume in care intimitatea ii era violata...
El a revolutionat muzica.
Nu va mai fi nimeni ca el. A devenit o stea, pe un cer aglomerat, însă o stea ce va complexa pe celălalte prin strălucirea ei...
Şi tot nu pot să cred.
Ieri... ieri era în viaţă.
Dar azi e în ceruri.
Azi toată lumea îşi va aminti cine a fost, toţi îl vor ridica în slavă, îi vor aduce elogii, omagii. Dar nu e cam târziu ?

Ce... ciudată e viaţa... şi cum să nu merite să ai grijă de ea ?!

Despre aprecieri

Daca intrebi un om ce-si doreste, vei primi acelasi raspuns tipic: sanatate, hrana, locuinta, haine... Aproape nimeni nu va marturisi ceea ce ne caracterizeaza pe toti: setea de importanta. Fara ea n-ar mai fi existat civilizatia, progresul.
Toti vrem sa fim importanti, apreciati, sa ni se recunoasca meritele. Dorinta aceasta poate fi satisfacuta, partial, cu complimente si aprecieri.
Iar cel care le ofera - ei bine - sunt sigura ca are multa blandete si fericire in suflet...
Cum spunea citatul "Apreciati cu insufletire, laudati din belsug" dar si "fiti drepti si sinceri in aprecieri".
Chalr Schval a formulat el insusi secretul succesului - in cuvinte ce ar trebui salvate peste timp, care ar trebui memorate de copiii ce-si irosesc vremea invatand conjugarea verbelor la latina sau cantitatile de ploaie ce cad anual in Brazilia. Pe scurt, el spunea ca: unicul mijloc de a descoperi ce e mai bun in oameni este prin aprecieri si incurajari.
Veti spune "Huo ! Linguseala! Periere! Asta incurajeaza: ipocrizia. Nu functioneaza la oameni inteligenti".
Nu! nu, nu, nu ! Diferenta intre apreciere si linguseala este aceea ca prima vine din suflet, e altruista, iar a doua e falsa, vine din varful buzelor. Poate ca uneori linguseala are urmari ce mangaie orgoliul si ne arunca o prima impresie favorabila. Dar e dezgustatoare, si o poate face oricine.
Generalul Obregen spunea "Nu-ti fie frica de dusmanii care ataca. Pazeste-te de prietenii ce te lingusesc", iar Ralph Emerson ne indemna sa nu spunem niciodata altceva decat ceea ce simtim cu adevarat. Poate de aceea aprecierea sincera e atat de rara, si deosebita.
Ea poate schimba chiar vietile, radical.
Iata un exemplu:
O profesoara din Detroit l-a rugat, cu multi ani in urma, pe un baietel, Stevie Morris, sa o ajute sa gaseasca un soarece ratacit in clasa. Stevie era orb, dar se nascuse cu un auz formidabil. Profesoara a apreciat darul cu care baietelul a fost inzestrat. Ani de zile dupa aceea, baietelul, devenit Stevie Wonder, a declarat ca acel act de apreciere a marcat pentru el inceputul unei noi vieti.
"Apreciati cu insufletire, laudati din belsug" !

inspirational: cartea "secretele succesului" - dale carnegie

in final, un filmulet foarte dragut. merita ! :)

citeste-ma ! / poll

Multe bloguri - Putin timp.
Intri pe un blog. Prima postare care-ti apare te va convinge daca merita sa citesti in continuare sau sa abandonezi blogul. Insa, inainte de a citi, ceva te face sa te mai gandesti daca sa te apuci sa citesti ori nu: marimea textului.

Astfel,

influenţa blogului în viaţa mea

Salut. Sunt blogul mademoisellei Allé [neaparat cu accent]. Ea m-a rugat să o ajut să câştige un domeniu de găzduire, la un concurs de pe un site pentru ăştia ce au sub optîşpe ani (blog18 + gazduire-blog). Că cică dacă aş scăpa de codiţa blogspot.com, aş atrage mai multă lume, şi m-ar găsi oamenii mai uşor. Am încercat să o contrazic, dar degeaba, că ea mi-a spus că vrea să scrie un articol despre, cică, cum o influenţez eu în viaţă.

Atunci mi s-a urcat puţin la cap. Dacă am ajuns să am o influenţă, mă pot considera super-mega-trăznet-giganto-giga-mili-deca-kilo-foarte-tare. Adevărul e că sunt orgolios, câteodată. Ca mărturie, articolele prin care critic cu vehemenţă, sau alea în care-mi expun, hotărât, ideile despre viaţă şi oameni. Allé e o fire schimbătoare, zice ea, ca dovadă că uneori scriu despre fericire, oameni speciali, voinţă, forţă, alteori sunt desolé, şi îmi reprim tristeţea într-o simfonie tacită a ploii.

Allé mă iubeşte. Şi eu pe ea...deşi, mi-a dat o dată de înţeles, subtil, că dacă nu m-ar citi nimeni, şi nu m-ar comenta, aş fi nul. Ea ţine mult la cititorii mei, ca de exemplu, ştie că de la începuturile mele, pe când aveam dubii dacă să-mi mai continui existenţa sau nu, fluture m-a îndemnat să continui. Apoi au urmat momentele emotionante: cand am primit primul e-mail de 'keep up the good work'. Am roşit! Ori când mi-a dat orădeanul RT la un articol, mi-au tremurat genunchii.

Allé nu vrea să-i uit pe prietenii ce mi-au fost alături de la început: Unguru, Simplu. Câteodată zâmbeşte când realizează că prin intermediul meu a cunoscut nişte oameni extraordinari. Chiar sunt gelos când stă mult timp pe alte bloguri, şi citeşte articolele lui iren, copila blonda, andrei roşca, sau cine ştie ce-i pică în link. Totuşi, o licărire în adâncurie html-urilor mele am, când o văd cum suspină după nişte blog-meetinguri, şi când văd că vrea să fie mai bună şi tot mai bună. Amândoi ne simţim orgoliul înflorind când zărim la avatarele ăstora de pe messenger fotografii ce le am postate la diverse articole (ah! Allé stă câte treizeci de minute, uneori, să-mi selecteze fotografia potrivită).

Allé mi-a declarat într-o zi că, de când are blogul, şi citeşte alţi bloggeri, se simte mai împlinită, şi prin simplul fapt că prin mine îşi cântă bucuriile, aspiraţiile, filozofiile, frustrările, tristeţea. Ea mi-a spus că ar vrea să ajung, când cresc mai mare, ca şi blogul lui adrian ciubotaru ori adrian soare. Sau ca ceva ce înseninează zilele, motivează, face oamenii să se simtă mai bine, să se găsească, să aibă speranţă, fericire, bla bla.

Deci asta voia Allé de la început cu mine: să fiu un fel de rază de soare a blogosferei.
Offf... dificilă misiune am !

nota:
cică mă dau afară din concurs dacă nu zic ceva de gazduire-blog.ro. spun doar că sună atractiv pentru ăştia ce vor să scape de codiţe.

pupici, la revedere!

Encore rêver

J’ai envie de voyages
Dans des lieux de mystère
Vers d’autres paysages
Il en est tant sur terre



p.s.: traducători, careva ?

VREI. Poti ?

Nimic nu mă înfricoşează mai tare ca neputinţa. Starea aceea de 'nu pot'. Cineva mi-a spus că oamenii ajung la o vârstă la care au copii, trebuie să facă de mâncare, să aibă grijă de soţ, serviciu, şi... nu mai poţi face tot ce vrei.

Mi-a picat ca ceva greu în cap, mai ales că eu sunt o susţinătoare foarte îndârjită a motto-ului: dacă vrei, poţi muta munţii din loc (nu îmi spuneţi că "dacă eşti deştept îi laşi acolo" că mă refer la faptul că, dacă vrei, poţi face orice).

Nu înţeleg neputinţa, înafară de cazurile mărunte în care îmi simt corpul întemniţat în indolenţă, şi muşchii încleştaţi într-un fel de tristeţe apărută din lipsa unui răspuns (deşi mai dureroasă este lipsa de întrebări), din lipsa unei motivări, din absenţa dorinţei.

Da, mă înfricoşează şi lipsa motivării. Nu îmi pot închipui o viaţă fără un imbold, fără o sclipire ce ţinteşte spre ceva anume, dar nu în sensul perfecţiunii, ci în sensul lui sublim. Imperfectiunea mi se pare mult mai atragatoare.

Nu cred că există neputinţă adevărată, veşnică. Sau, că dacă ea există, cu sigurnaţă poate fi zădărnicită.

Cred că viaţa necesită perseverenţă. Continuă. De aceea unii ajung undeva, sus, iar alţii se lasă doborâţi de dulcea neputinţă, atât de ademenitoare şi seducătoare...

Atunci se ajunge la întrebarea aceea sâcâitoare: Vrei. Dar poţi?

Alle zice: Evident. Dacă îţi doreşti cu adevărat.

de ce blogosfera e ceva minunat

Pentru că indiferent de vreme, probleme, breaking news şi crize financiare, cineva se va găsi să zică o poantă, o lecţie de viaţă, şi să însenineze ziua.
Pentru că oameni care au făcut ceva în viaţă, care au luptat pentru a ajunge unde sunt, îţi pot împărtăşi din tainele lor şi îţi oferă sfaturi, gratuit. Cred că nici ei nu-şi dau seama de altruismul de care dau dovadă.

Pentru că dacă vreau să am o stare asemeni unei seri de primăvară, cineva se va găsi să scrie despre fericire, reverii, miresme şi filozofii.

Pentru că dacă vreau să aflu picanterii, chicoteli, nu trebuie decît să ajung pe blogul potrivit, nu să dau bani pe reviste şi ziare de toată jena şi tot jegul.

Pentru că dacă vreau să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, pot citi. La doar câteva clickuri distanţă. Mărturii, revelaţii: necosmetizate, neartificiale.

Pentru că dacă sunt nervoasă, pot să citesc revărsări ale nervilor, atât de ingenios scrise.

Pentru că pot să aflu mai multe opinii, pro, contra, neutre, până să mi-o formez pe a mea.

Pentru că de cocalari şi idei cretine pot scăpa la un simplu "esc".

Pentru că sunt nişte oameni extraordinari care, sub masca nick-ului şi a unui url, trudesc, se informeaza continuu. Unii n-au nicio răsplată materială. Fac asta din pură plăcere. Şi ar merita atâtea elogii numai pentru entuziasmul lor creator, creativitate şi avânt !